Pastila zilei (129): Sfârșitul filmului “Once Upon a Time in America” — ecouri de trădare, legături de prietenie
În ultimul act al capodoperei lui Sergio Leone, “Once Upon a Time in America”, Noodles, interpretat cu înțelepciunea încrețită a lui Robert De Niro, se confruntă cu o fantomă din trecutul său, Max (James Woods), cunoscut acum sub numele de Secretarul Bailey, o figură puternică și influentă.
Dialogul dintre Noodles și Deborah Gelly înainte de întâlnirea cu Max este semnificativ pentru înțelegerea finalului filmului. Întrebându-se cine este Secretarul Bailey, Noodles află că este un om de afaceri bogat, că s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și că a avut un copil. Deborah îi dezvăluie, de asemenea, că Max este în necaz. Acest dialog sugerează că Max a avut o viață complexă și contradictorie. A devenit un om de succes, dar a fost și implicat în activități ilegale. A avut o familie, dar a fost și infidel.
Revelația lui Deborah Gelly că a fost iubita lui Max de ani de zile adaugă un nou strat de complexitate poveștii. Declarația ei, “Am locuit cu el toți acești ani”, sugerează o legătură care a depășit trecutul lor criminal, o conexiune care transcende suprafața situației lor actuale.
Noodles, bântuit de amintirile trecutului lor tumultuos, inclusiv de trădarea lui Max, acceptă cu reticență să se întâlnească cu el. Pe măsură ce se adună în proprietatea luxoasă a lui Bailey, un contrast izbitor cu începuturile lor umile, Bailey își dezvăluie împrejurările disperate, cerându-i lui Noodles să îndeplinească actul suprem de prietenie — să-i pună capăt vieții.
Cu toate acestea, Noodles refuză, loialitatea sa față de Max ca prieten din copilărie fiind neîndoielnică. El declară: “Nu vrei să spui asta, Max. Max e mort”, refuzând să cedeze violenței care le-a definit viețile.
Această scenă plină de patos, învăluită în lumina caldă a regiei maestre a lui Leone, întruchipează temele generale ale filmului: prietenia, trădarea și povara trecutului. Refuzul lui Noodles de a-l ucide pe Max reprezintă o respingere a căii distructive pe care o luaseră, o dorință de răscumpărare și o șansă de a-și rescrie narațiunea.
Ultimul cadru, o înghețare a feței lui Noodles, pe patul unui salon de opiu, cu fața brăzdată de un zâmbet amar, întruchipează finalul ambiguu al filmului, lăsând spectatorului libertatea de interpretare.
O interpretare posibilă este că Noodles a găsit în sfârșit pacea, după ce a scăpat de trecutul său violent. El a refuzat să-l omoare pe Max, chiar dacă acest lucru ar fi însemnat să-și salveze propria viață. În acel zâmbet final, există un indiciu de eliberare, o posibilitate de nou început, un testament al puterii de durată a rezistenței și a conexiunii umane.
O altă interpretare posibilă este că Noodles a ales să continue să trăiască cu amintirile trecutului său. El nu a putut să renunțe la Max, chiar dacă acesta era acum un om diferit care i-a luat tot și care, în final, s-a aruncat în melcul unei mașini de salubritate.
