Pastila zilei #165: Viața ca o pradă, in realul spitalului de top
‘Viata ca o prada’ e titlul unui roman celebru. Dar nu numai.
Spital de stat de top, România. Sau mai degraba, haos de top. Viața e ca o pradă si in spital. Impresii la cald:
- Pacienta vine de la radiografie, pe patul mobil. Doua infirmiere se lupta cu patul ca sa intre pe usa (care, logic, permite accesul, fiind dimensionata), dar cum patul are niste accesorii care atarna pe lateral, nu intra nici cu forta nici nu dracu’ in gura. Da-i cu forta in tocul usii, izbeste tare in balamale, de ce nu merge, in fine, isi dau seama ca trebuie sa ridice elementele ce atarna si pana la urma patul trece.
- O alta infirmiera aduce cam tarand un tub de oxigen ce arata ca un proiectil vechi de 155 mai lung si tipa la alta de pe hol ca e ultimul, sa aduca.
- O pacienta are nevoie de Corega sau similar ptr ca i-a cazut lucrarea si nu poate vorbi si manca. Degeaba intreb in stanga si dreapta, asistente, infirmiere, daca are cineva adeziv, nimeni nu da doi bani… da ce, domnu’, noi am facut medicina ca sa punem proteza in gura?, spune rezidenta. Cand apare adezivu’ (cumparat de peste drum), nimeni nu stie cum se pune. Am pus eu lucrarea (dupa ce i-am spalat-o cu sapun), dureaza 2 secunde. Pacienta zambește, mănâncă. Lucruri simple.
- O alta pacienta, care de doua zile se vaita ca n-are aer, trebuie sa treaca de la masca simpla la masca tip snorkeling. Vine asistenta si ma roaga sa o ajut, sa inchid robinetu’, sa trag cureaua pe dupa cap,… done. La un moment dat, femeia spune ca nu poate respira. Apare rezidentul si spune ca trebuie dusa la ATI. Apare infirmiera, scoate masca amintita, in timp ce cateva infirmiere trag de pat, intind firele, aproape sa calce pe punga cu…, mai cad de pe masuta de langa pat sticle, hartie si altele, pe jos, acolo raman. Isi aduc aminte ca patul iese greu pe usa... vino cu targa, zice o infirmiera. Cand apare targa, vine in pragul usii si o infirmiera mai solida, ce tipa, hai repede, ca moare pacienta… pacienta era la doi metri in fata. In fine, o duc din salon (camaruta, mai bine zis), si-n urma ramane patul care strivea un papuc, cateva lucruri ale femeii pe jos… banuiesc ca sulul de hartie igienica de pe jos, ud, ajunge inapoi pe masa.
Acesta e spitalul românesc de stat. Realitate. Indiferența stă agățată, sufocantă. Nicio empatie, doar haos și ignoranță. Comunicare? Uit-o. Cel puțin îi poți vedea pe cei dragi in orele de vizita. Locul ăsta… chin si suferinta pentru cei bolnavi, speriați, neajutorați.
Mai multe impresii mai târziu…
