Pastila zilei #166: Viața ca o pradă, in realul spitalului de stat (II)
Pacienta, o bunica, sta pe patul spitalului de stat, din orasul ala mare. Mai atipeste, nu se poate misca pentru ca are imobilizari (fracturi), tub cu perfuzie si masca/fir oxigen, si prin ochelari parca vede o parte din geam si cerul, si, din cand in cand, prin ceata cred, fețe care se perinda prin jur, pentru ca ochii sunt obositi iar lentilele nu-s chiar curate. De pe o zi pe alta, vad ca nu prea i s-a dat de baut, apa din sticla cu tutz e doar un cm mai jos, ceaiul e pe masa dar cana e cam plina, cu o seringa de tras si aruncat jet in gura, imi cam imaginez ca nimeni nu da doi bani pe pacienta; dar daca ai da doi poli s-ar putea, de amorul jocului de scena, sa apare grija, cand apartinatorul e acolo. Desigur, pentru ca nu sta nimeni sa-ti dea de baut o gura, doua, trei, sau iaurt, ceva de mancare dimineata si seara, baga la greu perfuzii cu solutie salina si glucoza. N-are sens sa ma intreb daca in acele solutii mai exista si alte substante, de tratament… sau daca i se dau pastilele de acasa, destule.
Alaturi, o alta doamna, proaspat internata, care doarme. Am constatat ca pacientii proaspat internati dormiteaza, reactia corpului poate la socul evenimentelor si experienta de la UPU (care merita o pastila separata), dar poate si ca urmare a unei pastile care li se da, banuiesc, ca sa nu faca galagie (nu m-as mira). La un moment dat intra o infirmiera, cu o atitudine hotarata si incepe sa strige tare, Doamna Xulescu, nu mancati?… femeia dormea. Cum o fi pentru orice pacient internat acolo (si pentru cei din saloanele de alaturi, ca se aude bine), cand un strigat se reflecta de peretii camerei, brusc, in ceata luptei pentru viata? Nu tipam, imi zice madame, vorbim mai tare, ca de la o varsta… Ascultam mai devreme un pod in care un doctor, incercand sa se puna in situatia pacientului si a simturilor, experientelor senzoriale in pragul suferintei, a studiat pana si cum ar percepe un liliac o camera, atarnad acolo intr-un colt si emitand doar unde, pentru ca nu vede si sta si cu capul in jos… nicio legatura cu cadrele din spital, care nu cred ca s-au pus vreodata in pielea pacientului. Sa vina salariul marit, facem greva!
Acum, inteleg ca e bine sa vorbesti, cu un pacient senior, mai rar, un pic mai tare si sa te asiguri ca esti inteles, poate repetand unele cuvinte. Si chiar daca pacienta deschide ochii (si nu i-a sarit tensiunea pana la cer, cu sangele navalind in creier cand cineva tipa alaturi), va spune, de cele mai multe ori, ca nu-i e foame. Infirmiera abia astepta raspunsul, se intoarce repede pa calcai si dusa e. S-a dus si masa de pranz.
Unde e medicul in toata aceasta scena? Nu e… a plecat la cabinetul privat sau la ale lui treburi.
In acest spital, discuti cu nimeni; iar rezidentii, doi/doua, stiu cam ce stiu si eu. Not much. How much?
